Opera de arta

Capodopera mea:

Despre calatorii si oameni

Ce imi place la calatoriile cu bicicleta e ca esti pus in diferite momente sa interactionezi cu oamenii, pentru a afla  unde esti, pe unde trebuie sa o iei, si cat mai e pana unde vrei sa ajungi. Dar nu intotdeauna discutiile se rezuma la atat, si de multe ori dai de oameni zambitori si curiosi care vor sa afle lucruri despre tine si despre calatoria ta. Alteori dai peste oameni incruntati, pe care povara unei vieti grele i-a facut sa fie oarecum indiferenti si innegurati.

E uimitor cat de diferiti sunt oamenii, si cum in aceleasi locuri gasesti oameni peste care timpul a trecut atat de diferit.

Imi place sa vorbesc cu oamenii, si in general imi vine usor sa intru in vorba cu ei, sa-i intreb despre una si despre alta. Si in momentul cand fac asta invariabil incep sa-mi imaginez cum ar fi viata in locurile in care traiesc oamenii cu care vorbesc. La fel, si acum multi ani faceam acelasi lucru privind satele uitate de lume pe care le vedeam din goana satului.

In mica noastra calatorie din Delta de Pasti, la un moment dat oprind sa intrebam un nenica despre locul prin care trebuie sa luam, pe langa aflarea directiei am declansat si o adevarata avalansa verbala plina de informatii.

Omul traia singur pe undeva intre Chilia Veche si Pardina, si cand a vazut ca ma apropii a lasat ce facea pe acolo si a iesit in intampinare. Si dupa aia dai si povesteste, omul avea 62 de ani si era in delta de 30 de ani, fiind initial din Moldova. Omul a povestit cum traieste singur acolo si are tot ce-i trebuie, dar ca e si mult de munca aratand palmele tabacite, din vorba in vorba a zis cu mandrie ca de 10 ani s-a lasat de baut (chestie mare pentru cineva din delta si tinand cont cat de mult de drojdesc oamenii de acolo). A povestit si despre digul pe care era noi atunci, cum a fost construit initial dupa razboi de detinutii politici din penitenciarul de la Chilia Veche, ulterior inaltat prin 80 dupa un an in care s-a dovedit prea mic pentru apele mari care au venit. Despre fostele statii de pompare care au functionat intr-o prima perioada in care zona era exploatata piscicol, despre ulterioara asanare, si despre cum proprietar pe o mare parte din pamantul de acolo era un italian. Despre oamenii din Chilia despre care nu avea o parere prea buna si despre care zicea ca sunt lenesi, despre vremurile de dupa revolutie, despre caii, porcii si gainile pe care le avea. 

Avea o fata plina de riduri, dinti buni pentru 62 de ani, varsta pe care de altfel nu prea o arata. Si nu voia decat sa vorbeasca (mult ce e drept), dar doar atat.

E decat un exemplu, si ma gandesc ca mi-ar place sa calatoresc un timp prin Romania, prin locuri uitate de vreme, vorbind cu oamenii si strangand povesti.

Timelapse

Am dat de curand, de o serie de patru filmulete geniale facute de un suedez. Au aparut mai de mult, si probabil s-au pierdut in tenebrele postarilor facebook-ului. Omul chiar are talent, si ce e interesant e ca si-a vandut aparatamentul si o mare parte din lucrurile personale pentru a lucra la un film de 60 de minute din diferite locuri de pe pamant, acum fiind in mijlocul acestui proiect.

Uitandu-ma impreuna cu Mike peste ele in seara asta lucrul care ne-a trecut prin minte amandoora de mai multe ori a fost ca trebuie sa ajungem si noi odata pe acolo. Si din nou acelasi sentiment ca viata e prea scurta pentru a face toate lucrurile pe care vrem sa le facem, si pentru a ajunge in toate locurile superbe in care am vrea sa ajungem. Intr-un fel din punctul asta de vedere mi se pare foarte tare ce a facut omul, lasand totul in spate pentru a-si urmari visul, calea si aventura.

Clipurile de mai jos se merita totusi vazute HD direct pe vimeo.


The Mountain from TSO Photography on Vimeo.
The Arctic Light from TSO Photography on Vimeo.

The Aurora from TSO Photography on Vimeo.

The Water from TSO Photography on Vimeo.

Dupa 15 ani

Cand am fost mic am avut probleme destul de mari cu astmul, probleme ce inca se mai manifesta intr-o forma mai usoara si astazi in mediile poluate. Am incercat in momentul respectiv o groaza de variante de tratament, de la antialergeni, pana la ceaiuri, inhalatii, tratamente la Govora, toate fara nici un efect notabil.

Asta pana cand, intre clasa a 9-a si clasa a 12-a am fost in 4 ani consecutiv la salina de la Slanic. Cert e ca ceva in momentul respectiv a functionat, si impreuna cu faptul ca am inceput sa fac mai multa miscare chiar am inceput sa ma simt mai bine. In schimb perioadele respective petrecute la Slanic mi-au placut foarte mult. Zilele se scurgeau impartite intre tratamentul de la salina (ce consta practic in jucat remi/carti cu pensionarii din zona, un pic de fotbal si tenis de masa), si hoinarit dupa-masa pe dealurile din zona. In primii ani am fost impreuna cu mama mea, si impreuna am inceput sa facem mici plimbari prin zona. Si acum imi aduc aminte apele care curgeau de pe mine atunci cand urcam dealurile ce nu depasc 150-200m diferenta de nivel, dar care oricum erau mult peste orice deal pe care il vazusem pana atunci, ori la Slatina, ori la Oradea.

Si desi ma chinuiam in ultimul hal, cel putin la urcare, nu pot sa zic ca nu-mi placea. Probabil cel mai mult imi placea senzatia de explorare, si deschiderea zarilor pe care o intalneai in momentul in care urcai pe vre-o mogaldeata. Pe masura ce au trecut iesirile am inceput sa ma plimb si singur, si sa fac plimbari din ce in ce mai lungi, sa urc din ce in ce mai sus. 

In una din zile am ajuns intr-o poiana, situata destul de sus de unde am vazut prima data MUNTII. De fapt erau un inceput de Grohotis, dar pentru mine era prima data in care aveam in fata relieful accidentat al muntilor, in combinatia de paduri dese si gol alpin. Probabil pentru altii privelistea nu ar fi insemnat prea mare lucru, in schimb pentru mine era un tablou plin de mister si necunoscut, impodobit in parte si de imaginatia mea. 

Intamplarea, sau simtul meu de orientare, a facut ca sa ajungem pe acelasi varf de deal, privind catre aceeasi munti.

Prima data.

Ulterior, dupa alti cativa ani, acelasi sentiment l-am avut si prima data cand am fost in Cozia, si cand s-a deschis privelistea la Stanisoara, cand am vazut culmile intinse dintre Cozia si Fagaras, sau in momentul cand am ajuns prima data in Busteni si am vazut abruptul prahovean, sau prima data cand am vazut Mont Blanc-ul.

In schimb din punctul acesta de vedere nu pot sa zic ca s-au schimbat foarte multe in ultimii 15 ani, si tot imi place sa vad ce e dupa urmatorul varf sau dupa urmatorul deal.