Despre aventura

In una din zilele trecute Mike mi-a zis ca as fi un aventurier incurabil, lucru care m-a facut putin sa ma gandesc daca e intr-adevar asa. Problema cea mai mare e ca de foarte multe ori e o diferenta foarte mare intre felul in care percepi lucrurile din interior, intre felul in care vezi tu lucrurile si intre felul in care ele sunt vazute din exterior.

Si desi cam toti prieteni din Bucuresti imi zic batman, din motive mai mult sau mai putin clare, totusi majoritatea deciziilor pe care le iau si pe munte si nu neparat acolo, vazute din interior par in primul rand decizii mai degraba rationale. Nu complet rationale, pentur ca e intotdeauna si un element ce nu poate fi determinat, dar totusi in mare parte rationale.

Situatia clasica care imi vine in minte, e cea a unei ture pe munte, fie la bicicleta, fie la alergat, cand la un moment dat, mai mult sau mai putin aproape de sfarsitul turei, ajungi la o rascruge si esti nevoit sa alegi. Pe de o parte, ai varianta cunoscuta, care stii ca te va aduce inde trebuie in timp util, fie la masina, fie la cort, stii drumul si stii ca totul e ok. Pe celalata parte ai poteca neconoscuta, pe care daca o alegi stii ca sunt sanse sa nu gasesti drumul, sa te prinda noaptea, si sa ajungi obosit acolo unde ar trebui sa ajungi. Si in plus fata de toate acestea, sa descoperi si un drum nou, cu locuri noi, sa explorezi o alta varianta. In cazul meu cred ca in 80% din cazuri as alege a doua varianta, in primul rand din cauza gramului de necunoscut care te scoate din confortul drumului stiut.

Dupa glumele lui Mike, nici o tura fara balaureala, si desi putin exagerata cred ca e un gram de adevar si aici. Zic un pic exagerata pentru ca probabil doar 50% din ture se lasa cu ceva balaureala.

Si totusi o existenta petrecuta in limitele confotului si pe drumuri mereu stiute mi se pare anosta si neinteresanta. Si in foarte ture mai pline de necunoscut, mi se pare extrem de zen si momentul de impacare cu aventura, in momentul in care stii ca ai pierdut traseul, ca o sa te prinda noaptea, si totusi toate astea nu mai prezinta nici un motiv de ingrijorare.

Acum un an si jumatate seria de istorisiri ale lui Mihai Barbu despre calatoria pe 2 roti pana in Mongolia ne-a  aprins gandurile si imaginatia. Si pentru ca tot am scos o vorba din putul gandiri in seara asta, in masina in drum spre casa, am zis sa o si scriu ca un fel de nota pentru posteritate. Pentru ca oricat de captivanta e Mongolia, mi se pare ca pentru noi e mai mult o metafora a impacarii cu aventura.

Sa fie pierdut in mijlocul pustietatii, si cu toate acestea sa ai mintea complet lipsita de griji si sa fi complet impacat cu situatia in care esti, si cu aventura pe care o traiesti. Si nu trebuie sa fi in Mongolia pentru a fi in situatia respectiva, si imi vin acum in minte o groaza de momente in care m-am simtit "In the middle of nowhere".

Crash Course

Zilele trecute, prin intermediul unui share pe facebook am dat peste o serie de episoade pe youtube care se vor un fel de Crash Course. Mi se par destul de bine realizate, si desi probabil nu se compara ca si calitate a informatiei cu un studiu mai atent, pentru 10-11 minute fiecare contin destul de multa informatie si destul de bine prezentata.

Pana acum sunt 2 serii care inca sunt in dezvoltare, una din serii fiind dedicata Istoriei Generale iar cealalta Biologiei. Enjoy! , pana acum am reusit sa pierd cam doua seri cu ele.

World history.

Biology.

Mandrie si Beton

Zilele trecute am descoperit la sugestia unui prieten site-ul de prezentare al lui Petrut Calinescu, un fotograf roman care are o serie de foto-reportaje extrem de reusite.

 Mi s-a parut ca seria Mandrie si Beton, axata pe transformarile care au loc in satele maramuresene unde mare parte a fortei de munca e plecata la munca in afara. Mi-a placut si ideea, ca in loc de a infatisa franturi idilice, sa infatisezi tot tabloul de ansamblu. Tot timpul in momentul in care faci fotografii ai optiunea sa filtrezi realitatea prin prisma viziunii tale, si sa alegi sa fotografiezi doar ce iti place, doar ce e frumos, doar ce e idilic.

Si da, si lucrurile pe care le fotografiezi fac parte din realitate, dar si lucrurile pe care uneori incerci sa le ignori. De aici si arta foto-jurnalismului, cea de a exprima realitatea. Si in general o fotografie reusita trebuie sa aiba o poveste in spate, dar foto-jurnalismul merge un pas mai departe, infatisand realitatea unei societati, a unor transformari.

Tot din categoria fotografilor romani care fac fotografii de acelasi nivel e si Sorin Onisor, ale care albume foto te fac de foarte multe ori sa visezi cu ochii deschisi. Printre lucrurile pe care mi-ar place sa le fac in viata asta, ar fi si ca la un moment dat vreme de un an de zile sa cutreier Romania in lung si-n lat, prin locuri mai mult sau mai putin idilice, si sa incerc sa fac si eu ceva de genul asta. Mi s-ar parea mai grea dar in acealasi timp si fascinanta partea de comunicare cu oamenii, sa vorbesti cu ei, sa le afli povestea si sa o infatisezi. Si sincer cred ca as putea sa fac chestia asta.