Despre aventura

In una din zilele trecute Mike mi-a zis ca as fi un aventurier incurabil, lucru care m-a facut putin sa ma gandesc daca e intr-adevar asa. Problema cea mai mare e ca de foarte multe ori e o diferenta foarte mare intre felul in care percepi lucrurile din interior, intre felul in care vezi tu lucrurile si intre felul in care ele sunt vazute din exterior.

Si desi cam toti prieteni din Bucuresti imi zic batman, din motive mai mult sau mai putin clare, totusi majoritatea deciziilor pe care le iau si pe munte si nu neparat acolo, vazute din interior par in primul rand decizii mai degraba rationale. Nu complet rationale, pentur ca e intotdeauna si un element ce nu poate fi determinat, dar totusi in mare parte rationale.

Situatia clasica care imi vine in minte, e cea a unei ture pe munte, fie la bicicleta, fie la alergat, cand la un moment dat, mai mult sau mai putin aproape de sfarsitul turei, ajungi la o rascruge si esti nevoit sa alegi. Pe de o parte, ai varianta cunoscuta, care stii ca te va aduce inde trebuie in timp util, fie la masina, fie la cort, stii drumul si stii ca totul e ok. Pe celalata parte ai poteca neconoscuta, pe care daca o alegi stii ca sunt sanse sa nu gasesti drumul, sa te prinda noaptea, si sa ajungi obosit acolo unde ar trebui sa ajungi. Si in plus fata de toate acestea, sa descoperi si un drum nou, cu locuri noi, sa explorezi o alta varianta. In cazul meu cred ca in 80% din cazuri as alege a doua varianta, in primul rand din cauza gramului de necunoscut care te scoate din confortul drumului stiut.

Dupa glumele lui Mike, nici o tura fara balaureala, si desi putin exagerata cred ca e un gram de adevar si aici. Zic un pic exagerata pentru ca probabil doar 50% din ture se lasa cu ceva balaureala.

Si totusi o existenta petrecuta in limitele confotului si pe drumuri mereu stiute mi se pare anosta si neinteresanta. Si in foarte ture mai pline de necunoscut, mi se pare extrem de zen si momentul de impacare cu aventura, in momentul in care stii ca ai pierdut traseul, ca o sa te prinda noaptea, si totusi toate astea nu mai prezinta nici un motiv de ingrijorare.

Acum un an si jumatate seria de istorisiri ale lui Mihai Barbu despre calatoria pe 2 roti pana in Mongolia ne-a  aprins gandurile si imaginatia. Si pentru ca tot am scos o vorba din putul gandiri in seara asta, in masina in drum spre casa, am zis sa o si scriu ca un fel de nota pentru posteritate. Pentru ca oricat de captivanta e Mongolia, mi se pare ca pentru noi e mai mult o metafora a impacarii cu aventura.

Sa fie pierdut in mijlocul pustietatii, si cu toate acestea sa ai mintea complet lipsita de griji si sa fi complet impacat cu situatia in care esti, si cu aventura pe care o traiesti. Si nu trebuie sa fi in Mongolia pentru a fi in situatia respectiva, si imi vin acum in minte o groaza de momente in care m-am simtit "In the middle of nowhere".