30 de ani

Pentru ca tot tocmai am terminat o carte care mi-a facut ceva chef de scris, am zis sa ma astern cate ganduri pe hartia electronica. Nu am fost niciodata iscusit in ale cuvintelor si mereu i-am privit cu admiratie pe cei ce par ca pot sa astearna ganduri dupa ganduri fara pic de efort, ganduri ce pot fi citite cu usurinta de altii. Totusi imi place sa cred ca pentru a scrie un lucru cu adevarat deosebit, trebuie sa-l rescrii de un numar de ori pentru a ajunge la o forma care sa-ti fie pe plac. E un pic ca si scrisul codului, iar dimineata ai toate sansele ca ceea ce ai scris seara sa ti se pare o mare porcarie.

Intr-un fel poate ca daca as munci putin, daca as rescrie, daca m-as gandi mai mult la ceea  ce vreau sa scriu, poate ar iesi in cele din urma ceva acceptabil. Dar sunt convins ca nu ar iesi niciodata ceva care ar putea sa se ridice la nivelul celor talentati. E intr-un fel la fel ca si in sport, dintr-o grupa de incepatori, cu acelasi volum de antrenament unii vor fi in fata, iar pentru mine a fost destul de clar inca din scoala generala ca limba romana si scrisul nu sunt punctele mele forte. Totusi cred ca intr-o oarecare masura lipsa de antrenament poate sa fie compensata prin sinceritate si ca in toate cartile bune zace o bucatica din sufletul scriitorului.

Dupa aceasta apologie introductiva menita sa scuze randurile ce urmeaza, si in spiritul cartii pe care am citit-o, iata cateva randuri despre implinirea a 30 de ani.

In zilele ce urmeaza o sa implinesc 30 de ani de viata. Probabil nu as fi scris nimic despre acest lucru, pentru ca nu inteleg de ce lumea sarbatoreste imbatranirea si pierderea unui an de viata (cam pe aceasi lungime sunt si petrecerile de revelion).

Si totusi sunt 30 de ani, si uitandu-ma in spate stau sa ma intreb ce parti din mine s-au schimbat de-a lungul trecerii timpului, care sunt cele care au ramas, ce parti au disparut si ce parti au aparut intre timp. Imi vine in acelasi timp in minte si metafora raului lui Hesse. Un rau se naste, intinereste primind afluenti, serpuieste matur prin campii si moare varsandu-se in mare, dar toate se petrec in acelasi timp. Oare in ce masura e si viata unui om la fel?

Astfel incat imi propun sa fac in randurile urmatoare o calatorie prin timp si prin amintiri, de data aceasta fara ajutorul nepretuit al pozelor din ultimii ani, pentru a incerca sa descopar raspunsuri la intrebarile de mai sus. 

Primele amintiri, probabil in jur de 3-4 ani, cu curtea casei de la Oradea, cu diferite acesorii care devenisera prea mici pentru mine, gen carucior, sau un fel de cerc cu roti pe care l-am folosit pentru a invata sa merg, si imaginea usii de la strada, prin care se intrevedea o geana de lumina. Si curiozitatea extrem de puternica de a afla ce se afla dincolo, ce se ascundea in lumea nebanuita si fascinanta din spatele usii respective.

Drumuri cu trenul, primii 6 ani din viata pe care i-am petrecut la bunici, la Oradea, la curte, cu vizite din cand in cand la Slatina. Erau drumuri de 600 de kilometri, cu schimbat trenul de cel putin odata, traversand toata Romania. Din compartimente de tren comuniste, am descoperit pentru prima data frumusetea tarii noastre si am simtit pentru prima data chemarea muntilor. De departe cele mai interesante momente ale drumului erau cele in care traversam muntii, fie pe Valea Jiului, fie pe Valea Oltului si dupa aceea inca odata intre Cluj si Oradea. Banchete de vinil, si nenumarate ore de somn petrecute pe zgomotul monoton si linistitor al garniturilor de tren, ce parea sa zica cu putina imaginatie "Te duc, te-aduc".

Gradinita de la Oradea, la o distanta de 50 de metri de casa, si care avea in momentul respectiv o curte imensa plina de verdeata si de copaci. Prietenii de joaca, sau mai bine zis prietenele (am fost binecuvantat doar cu vecine cu 1-2 ani mai mici ca si mine), astfel incat dupa gradinita eram tartor in curtea bunicilor, intr-o alta mica gradinita ce numara doar 3-4 suflete. Vreau sa ma fac doctor veterinar si cartea mea preferata e Doctorul Aumadoare.

Bunicii din partea mamei, de la Oradea nu i-am zis niciodata buni, ci mama Ilonca si cred ca asta spune multe. Iar de semanat ca fizionomie seman cel mai mult tot cu bunicul din partea mamei. Descoperirea religiei, mai mult sau mai putin cu forta, cel putin odata pe saptamana la Biserica Romano-Catolica cu bunica, din cand in cand la cea greco-catolica cu bunicul, din cand in cand la cea ortodoxa cu vecinii de sus. 

6 ani, soarele pare mult mai puternic, si imi amintesc ceea ce mi se parea un fel de mica lume de beton, lumea unui oras socialist nou-nout, fara copaci, fara verdeata. M-am mutat la parinti, la Slatina, intr-un schimb ce nu mi se pare prea corect. La inceput sunt absolut terifiat de a ramane singur, si pot adormi dupa-masa doar cu radio-ul pornit. 

Vacante la Oradea, care vin impreuna cu 3 lucruri, cu promisiunea unei vacante, cu o calatorie care pare obositoare pentru bunici dar care mie chiar imi place si cu libertatea de la Oradea. Pe masura ce cresc incep sa ma catar prin copaci, in gradina avem un nuc destul de inalt de unde se vedea pana departe si unde imi place sa imi mai petrec timpul. Zile de vara pline de toropeala, in care nu pare sa se miste nimic, multe dude mancate din copaci sau de pe acoperis.

Incep ciclul primar, sunt un copil destul de mototol cam dupa toate standardele. Fiind dat la scoala la 6 ani si jumatate sunt cel mai tanar, si printre prietenii de la Slatina sunt cam tot cel mai mic ca si varsta. Ierni intunecate, clase de scoala mici si inghesuite, o lume care se schimba foarte repede in jur, si in care culoarea incepea sa apara incetisor, incetisor. Imi amintesc Olimpiada de iarna de la Lilehammer, urmarita pentru prima data pe un televizor color. Imi place in schimb sa citesc, stau la masa cu o carte in fata, descopar Jules Vernes si citesc despre aventuri facinante pentru un baiat de varsta respectiva. 

La 6 ani si jumatate fac prima criza de astm, la Oradea, fara cauze foarte clare, dar precedate de cateva episoade similare la Costesti. Dureaza putin pana cand parintii isi dau seama despre ce e vorba, dupa care urmeaza o pleiada interminabila de vaccinuri de desensibilizare, e ceaiuri si inhalatii, de medicamente, de Miofilin. Obosesc destul de repede in momentul in care fac miscare, si nu mai am voie sa fac sport astfel incat ajung sa castig ceva kilograme. De cateva ori ajung si noaptea spre dimineata la spital pentru miofilina intravenos.

Sunt la o Olimpiada de fizica intr-o dimineata friguroasa de iarna, un fata foii tipice cu coltul din dreapta sus indoit pentru a ascunde numele celui care a scris lucrarea. Descopar placerea competitiei, si emotia aflarii subiectelor, si a afisarii rezultatelor, mereu ma uit de jos in sus si cu fiecare rand pe care il urc suspansul creste. In clasa a 7-a ma calific de pe locul 3 pe judet la fata nationala la Olimpada de fizica, locurile 1 si 2 aveau sa fie colegi de clasa in liceu, si olimpici internationali.

Clasa a 9-a, fac primul drum pana la Oradea singur cu trenul. Imi place la nebunie, trec noaptea prin defileul Jiului, intr-o noate cu luna plina si fara nici un fel de nor, singur in compartiment, singur aproape in tot vagonul. Imi place sentimentul.

Sunt la Laios Baci, cel mai gospodar om pe are l-am cunoscut pana acum. E var de-al bunicii mele, si de mai mutlte ori pe vara facem cate o mica excursie pana la casa lor. Are printre multe alte lucruri si o livada de piersici, din care e culegem singuri fructele mai parguite cazute pe jos. Nu exista piersici mai bune, decat cele incalzite de soarele de vara, proaspat cazute pe pamant, la limita parguirii.

Clasa a 11-a, Olimpiada de Informatica, tot faza nationala, la Constanta. In ultimii doi ani m-am reprofilat pe informatica, competitia la fizica fiind ceva mai acerba. Urmand un grafic bine intiparit la ultimele olimpiada dupa prima zi stau bine, pe 10 din 150, dar in a doua zi o dau in bara destul de rau. Un premiu la olimpiada aceasta ar inseamna intrarea la facultate fara examen, si totusi sunt convins ca am dat-o in bara suficient de tare cat sa ratez sansa, astfel incat ma imbat crunt in seara de dinaintea afisarii rezultatelor si a premierii. Aflu ca in cele din urma am luat premiul 3 (ceea ce inseamna pe undeva prin primii 30) , am fost sa ridic si diploma dar in dimineata respectiva eram prea mahmur ca sa-mi mai amintesc prea mare lucru.

Facultate, entuziasmul primului semestru, delasarea si lancezeala din semestrele ce au urmat. Experienta invatatului nocturn in cantine, cu prietenii, in general fix inaintea examenelor la multe materii pe care si astazi le gasesc inutile. E un fel de combinatie intre o lancezeala placuta cu hei-rupuri in timpul sesiunii. Descopar un joc la care pare sa am un oarecare talent, respectiv Counter-Strike, si particip si aici la competiti prin tara, clasandu-ne de obicei cu echipa caminului pe locuri onorabile. Anul 5 e rezervat pentru World of Warcraft si pentru lucarea de licenta.

Se termina facultatea, si urmeaza 3 luni sabatice, in care imi propun sa colind prin tara cu o parte din banii stransi in timpului anului 4 cand am fost angajat. O cunosc pe Mihaela, si primele ore le petrec povestindu-i cat de faina a fost o excursie din Apuseni din care ii povesteam extrem de mandru in ce vagauni am intrat si cum m-am murdarit ca un porc. Statia de metrou de la Dristor, unde petrecem impreuna o seara lunga de vara povestind vrute si nevrute.

Seaca dintre Clai, prima tura de aventura, prima tura de alpinism, prima tura de iarna adevarata. Prima aventura, sentimentul nesigurantei, dar in acelasi timp si al increderii in sine. Fascinatia imaginii cu Busteniul sub noi in mijlocul noptii, cu Andrei, Octavian si Marius urcand pe vale in urma mea.

Berea de marti din Piranha, entuziasmul si deschiderea tineretii, in care lumea putea sa primeasca si sa vorbeasca deschis cu aproape oricine, seri frumoase pline de prieteni. Anul cautarii si descoperirii traseelor alpine usoare, cu multe incercari nereusite, cu multi boscheti dar si cu multa explorare. In fiecare weekend alegem o noua aventura, un loc in care nu am mai fost, totul e nou si sunt recunoscator pentru lucrul acesta.

Mai trec 2 ani, si incet incet drumuri necunoscute incep sa dispara, iar aventurile incep sa se schimbe si sa avanseze. Sunt impreuna cu Rudi si Corina in Fisura Albastra, in ziua cand il intalnesc pentru prima data si pe Nusu. Sub Fisura cu Lilieci raman cu un piton-teava in mana si am trezesc 10-15 metri mai jos, sub hornul inghesuit pe care tocmai m-am chinuit sa-l urc, si mi-e ciuda ca trebuie sa-l urc din nou.

O noapte din iulie, sunt impreuna cu Dani la 7500 si urcam spre Omu pe valea Gaura sub un cer negru plin de stele. Am inceputu sa alerg la maratoane si la competitii de anduranta, unde descopar ca as avea un oarecare talent nativ. Sau oare sunt anii de dinainte petrecuti in mod obsestiv la munte, weekend de weekend, care si-au pus amprenta asupra mea? Totusi imi place simplitatea alergarii la munte si imi place imbinarea dintre efort, exaltare si frumusete.

Suntem in masina in drum spre Berlin, spre un oras in care nu am mai fost, pentru a sta 3 luni de zile intr-o locuinta pe care nu am vazut-o pana acum, spre un loc de munca cu colegi noi, catre o tara noua, cu o limba noua. E un sentiment extrem de placut sa te arunci cateodata complet in necunoscut, sa parasesti tot ceea ce considerai sigur si familiar.

Privind la randurile de ma sus, stau sa ma gandesc la fel ca Harry Haller daca exista un numitor comun, daca toate fetele din momentele de mai sus sunt ale mele, daca unele au disparut sau daca inca sunt ascunse, estompate de altele care au devenit mai puternice pentru o bucata de timp. Si totusi daca ar fi sau iau cei 30 de ani, ultimii 7 mi se par atat de plini de aventuri mai mici sau mai mari, de amintiri si de prieteni, incat as zice ca am trait in ei mai mult decat in cei 23 de dinainte si nu pot sa-mi doresc ca si anii care urmeaza, cati ori fi ei, sa fie la fel de plini. Ca vor fi mai multi sau mai putini ramane de vazut, dar daca ar fi ca totul sa se sfarseasca acum eu as fi perfect multumit cei 30 de ani de pana acum.