Peronul 17

O parte din oamenii de la firma la care lucrez in Germania sunt alergatori convinsi, si in fiecare vineri din fiecare saptamana e un fel de alergare de grup de vineri, in timpul pauzei de masa. Si fac chestia asta oarecum religios, indiferent de vreme, de temperaturi, dupa tipicul nemtesc, pe acelasi traseu de 10 kilometri, din care 6 sunt printr-o padure numita foarte original de catre nemti Padurea Verde.

Pentru a ajunge in Padurea Verde, trebuie sa traversezi o magistrala de tren-metrou, lucru care se face printr-o statie de metrou denumita original tot Padurea Verde. In drum spre alergarile prin padure cred ca am traversat tunelul respectiv de nenumarate ori, si de la inceput am observat ca pe langa cele doua scari care duc la peronul principal, mai e inca un peron unde nu vine nici un tren, de unde nu coboara nimeni si unde nu se dupace nimeni, peronul 17. La scarile care duc spre el e o placuta care spune "Mahnmal gleis 17", dar pentru ca Mahnmal in germana suna si se citeste foarte asemanator cu manchmal, care inseamna cateodata, timp de 6 luni am trait cu impresia ca din cand in cand mai vine cate in tren si aici, cand sunt lucrari la celalat peron sau in cazuri speciale.

Pentru ca astazi sa aflu in cele din urma povestea, peronul 17 era peronul principal de pe care in timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost deportati evreii din Berlin. Era un peron in care oamenii erau incarcati in trenuri, si trimisi mai departe catre Auschwitz, Ravensbruck, sau alte lagare de deportare. In total 55.000 de mii de oameni au fost deportati de aici, pentru multi dintre ei fiind ultimul drum. In stilul nemtesc totul a fost foarte bine documentat, de aici si datele atat de exacte.

Dupa cum zicea un coleg de munca, pamantul din Berlin e plin de istorie, si de bombe dupa cum a adaugat.

Despre motivatie, atleti si perspective

Seara trecuta am dat peste o serie de filmulete/interviuri in care apar atletii de top de la proba de Ironman. Dintre toate sporturile, cred ca probabil cel mai complex, datorita diversitatii tehnice ale celor 3 sporturi, si datorita volumului imens de antrenament de care ai nevoie la nivel de top.

Iar ca durata/distanta cred ca poate fi considerat de departe una din cele mai lungi probe sportive. Dupa cum zicea si unul dintre atleti, dintre diferitele distante pe care se desfasoara triathlonul, proba de sprint dureaza cam 1 ora pentru atletii de top. La alte sporturi sprint-ul dureaza 10 secunde, 30 de secunde, poate cateva minute. Cred ca poti sa-ti faci o idee buna despre anduranta necesara in sportul acesta, in momentul in care proba de sprint dureaza o ora.

Si intotdeauna exista fascinatia dificultatii. Iar atractia principala din punct de vedere al nebuniei e binenteles Ironman pe distanta intreaga, si e clar trecut un bucket-list pe care urmeaza sa-l scriu la un moment dat. Singura problema e ca mi se pare ca exista o mica industrie comerciala in jurul intregului sport, pe de o parte, iar pe de alta parte faptul ca cere destul de mult timp investit in antrenament, si sincer nu sunt deloc sigur ca vreau sa petrec 14 ore pe saptamana antrenandu-ma pentru 12-14 ore de concurs. Totusi la un moment vreau sa o fac si pe asta.

Un curs de filosofie despre moarte

Saptamana trecuta am dat peste un curs destul de interesant despre o tema mai neobisnuita. Si desi omul se repeta de destul de multe ori, pentur ca pana la urma este un curs si trebuie sa se asigure ca studentii inteleg ideile expuse, tot mi se pare interesant mai ales din prisma modului cursiv in care curg rationamentele si argumentele, si nu in ultimul rand si din cauza carismei profesorului.

100 de ani

Lumea se schimba extrem de repede, si daca din prezentul in care traim adanciti uneori e greu de observat e suficient sa te uiti in urma cu 25, 50 sau 75 de ani. Saptamanile trecute am vazut doua filme, pe cat de diferite pe atat de relevante in a prezenta realitati ce pareau in anumite momente la fel de departe de noi ca cele din antichitate.

Primul, Chariots of Fire, a fost facut in 1981 si urmareste doi sportivi britanici care participa la olimpiada din 1924. Magistral filmul, despre alergare, si incredibil de englezesc. Celalalt, Ladri di Biciclette, a fost facut in 1948 si prezinta povestea unui om care isi cauta bicicleta furata. La fel de magistral realizat, si de data aceasta incredibil de italian.

Si totusi, desi perioadele prezentate sunt intr-un fel atat de aproape de noi, totusi intr-un fel parca par atat de departe din punct de vedere al societatii si a mentalitatilor. Si prin comparatie, trebuie spus ca din multe puncte de vedere suntem o generatie norocoasa. Oricat de mult tam-tam se face in presa acum pe diferite teme, dezastre, si amenintari iminente, pur si simplu nu exista termen de comparatie intre acestea si primul si al doilea razboi mondial.

Si gasesc putin fascinanti anii respectivi, si ma intreb cu au trecut si cum au fost resimtiti de populatia din tarile cele mai afectate. Imi vine in minte acum unul din lucrurile vazute in weekend, un bust al unui episcop celebru din Koln, care practic in perioada de dupa al doilea razboi mondial a aprobat public micile furturi necesare supravietuirii populatiei (furturi carbunilor din vagoane in timpul iernii pentur incalzire, cartofi sau alte alimente necesare vietii). Venind din parte unei religii in care una din cele 10 porunci e "Sa nu furi", si venind ca o declaratie publica asumata, din prisma asta cred ca poate releva situatia din anii respectivi.

Covorul de frunze

In doua zile, doua zile uimitor de calduroase si fara vant, s-au scuturat toti copacii de pe strada noastra. Cand am plecat vineri majoritatea frunzelor era inca in copaci, iar acum majoritatea e pe trotuar, alcatuind in covor de frunze prin care e extrem de placut sa-ti tarsaii picioarele..

The Velvet Underground

Nu am pus pana acum postari despre muzica, pentru ca de foarte multe ori e un subiect destul de sensibil si personal, si de foarte multe ori se pot isca discutii destul de aprinse pe tema asta.

Sincer nu inteleg de ce e oarecum greu si nenatural sa vorbesti despre muzica care iti place, dar cred ca are legatura ca gusturile fiecaruia sunt destul de diferite, si e si o oarecare teama de a nu fi inteles de persoana cu care vorbesti. Si totusi teama nu ar avea ce sa caute in contextul asta, si am descoperit foarte multe formatii si foarte multa muzica de la prieteni si de la cunoscuti, astfel incat mi se pare destul de important sa mai share-uiesti din cand in cand.

De Velvet Underground auzisem inainte, dar nu ascultasem un album complet, pana acum cateva zile. Iar albumul Velvet Underground&Nico chiar m-a fascinat si e incontinuu pe repeat de cand l-am descoperit. Si da, sunt de parerea ca albumele trebuie ascultate cu totul, si nu pe bucati spicuite de ici de colo.

Toamna senina

Se pare ca pana cand o sa ajungem la perioadele depresive de noiembrie ploios, cu 8-9 ore de lumina pe zi toamna in Berlin ne mai lasa o saptamana se ne bucuram de zile senine si de culori tomnatice. Poza facuta in pauza de masa in timpul unei plimbari cu bicla de cam o ora, prin Grunewald care a inceput sa se transforme incet dar sigur in Gelbewald si in Rotewald, in functie de copacii intalniti.

Foamea

Foamea, Sult, sau Hunger e o scurta nuvela scrisa de Knut Hamsun la inceputul secolului. Departe de mine gandul de scrie o recenzie de carte, dar cartea mi-a placut, in primul rand din cauza descrierilor extrem de reale ale senzatiei, si a labirintului pe care personajul principal si-l creeaza singur. Nuvela e scurta, se citeste repede si are multe momente in care m-a prins destul de tare. Citind nuvela mi-am adus aminte un citat, care spunea ca omul e singurul animal care poate trece peste instinctele de supravietuire, si poate  alege sa moara pentru o idee, pe de o parte, iar pe de alta si faptul ca multe din actiunile umane sunt sub umbrela irationalului.

Toamna la birou

Dupa ce initial voiam sa pun o postare cu biroul de la Bucuresti, mi-am dat seama ca am reusit sa ratacesc (spre ca temporar) pozele pe care le-am facut acum 3 luni.

Astfel incat postarea va fi dedicata celor cateva poze pe care le-am facut azi la munca, dupa ce m-am mobilizat pana la urma sa iau si aparatul la mine. Teoretic e recomandat ca din cand in cand sa te uiti in departare, iar in fostul birou cand stateai mai mult timp cu ochii in monitor simteam ca dureaza ceva pana cand ochii reuseau sa focalizeze pe un punct in departare, mai ales ca lumina naturala era aproape inexistenta. Aici din fericire am pe unde sa-mi plimb ochii, ferestrele fiind orientate undeva spre nord-est astfel incat in fiecare dupa-masa am parte o lumina extrem de blanda, alternata din cand in cand cu nori inrositi la apus sau cu cate un curcubeu.

Prima data cand am ajuns in Berlin, prima chestie care mi s-a parut mult diferita fata de Romania a fost lumina. Cel putin dupamasa e mult mai blanda si mai curata, in timp ce la noi are de foarte multe ori tente spalacite. Are legatura cu faptul ca e si atmosfera ceva mai curata, din cauza ploilor, dar si din cauza faptului ca e ceva mai la nord. Tot apropo de faptul ca e mai la nord, in schimb din pacate in curand cred ca o sa ajung sa ma duc la munca pe intuneric si sa ma intorc de la munca pe intuneric...

Pana atunci, cateva poze:

Despre aventura

In una din zilele trecute Mike mi-a zis ca as fi un aventurier incurabil, lucru care m-a facut putin sa ma gandesc daca e intr-adevar asa. Problema cea mai mare e ca de foarte multe ori e o diferenta foarte mare intre felul in care percepi lucrurile din interior, intre felul in care vezi tu lucrurile si intre felul in care ele sunt vazute din exterior.

Si desi cam toti prieteni din Bucuresti imi zic batman, din motive mai mult sau mai putin clare, totusi majoritatea deciziilor pe care le iau si pe munte si nu neparat acolo, vazute din interior par in primul rand decizii mai degraba rationale. Nu complet rationale, pentur ca e intotdeauna si un element ce nu poate fi determinat, dar totusi in mare parte rationale.

Situatia clasica care imi vine in minte, e cea a unei ture pe munte, fie la bicicleta, fie la alergat, cand la un moment dat, mai mult sau mai putin aproape de sfarsitul turei, ajungi la o rascruge si esti nevoit sa alegi. Pe de o parte, ai varianta cunoscuta, care stii ca te va aduce inde trebuie in timp util, fie la masina, fie la cort, stii drumul si stii ca totul e ok. Pe celalata parte ai poteca neconoscuta, pe care daca o alegi stii ca sunt sanse sa nu gasesti drumul, sa te prinda noaptea, si sa ajungi obosit acolo unde ar trebui sa ajungi. Si in plus fata de toate acestea, sa descoperi si un drum nou, cu locuri noi, sa explorezi o alta varianta. In cazul meu cred ca in 80% din cazuri as alege a doua varianta, in primul rand din cauza gramului de necunoscut care te scoate din confortul drumului stiut.

Dupa glumele lui Mike, nici o tura fara balaureala, si desi putin exagerata cred ca e un gram de adevar si aici. Zic un pic exagerata pentru ca probabil doar 50% din ture se lasa cu ceva balaureala.

Si totusi o existenta petrecuta in limitele confotului si pe drumuri mereu stiute mi se pare anosta si neinteresanta. Si in foarte ture mai pline de necunoscut, mi se pare extrem de zen si momentul de impacare cu aventura, in momentul in care stii ca ai pierdut traseul, ca o sa te prinda noaptea, si totusi toate astea nu mai prezinta nici un motiv de ingrijorare.

Acum un an si jumatate seria de istorisiri ale lui Mihai Barbu despre calatoria pe 2 roti pana in Mongolia ne-a  aprins gandurile si imaginatia. Si pentru ca tot am scos o vorba din putul gandiri in seara asta, in masina in drum spre casa, am zis sa o si scriu ca un fel de nota pentru posteritate. Pentru ca oricat de captivanta e Mongolia, mi se pare ca pentru noi e mai mult o metafora a impacarii cu aventura.

Sa fie pierdut in mijlocul pustietatii, si cu toate acestea sa ai mintea complet lipsita de griji si sa fi complet impacat cu situatia in care esti, si cu aventura pe care o traiesti. Si nu trebuie sa fi in Mongolia pentru a fi in situatia respectiva, si imi vin acum in minte o groaza de momente in care m-am simtit "In the middle of nowhere".

Crash Course

Zilele trecute, prin intermediul unui share pe facebook am dat peste o serie de episoade pe youtube care se vor un fel de Crash Course. Mi se par destul de bine realizate, si desi probabil nu se compara ca si calitate a informatiei cu un studiu mai atent, pentru 10-11 minute fiecare contin destul de multa informatie si destul de bine prezentata.

Pana acum sunt 2 serii care inca sunt in dezvoltare, una din serii fiind dedicata Istoriei Generale iar cealalta Biologiei. Enjoy! , pana acum am reusit sa pierd cam doua seri cu ele.

World history.

Biology.

Mandrie si Beton

Zilele trecute am descoperit la sugestia unui prieten site-ul de prezentare al lui Petrut Calinescu, un fotograf roman care are o serie de foto-reportaje extrem de reusite.

 Mi s-a parut ca seria Mandrie si Beton, axata pe transformarile care au loc in satele maramuresene unde mare parte a fortei de munca e plecata la munca in afara. Mi-a placut si ideea, ca in loc de a infatisa franturi idilice, sa infatisezi tot tabloul de ansamblu. Tot timpul in momentul in care faci fotografii ai optiunea sa filtrezi realitatea prin prisma viziunii tale, si sa alegi sa fotografiezi doar ce iti place, doar ce e frumos, doar ce e idilic.

Si da, si lucrurile pe care le fotografiezi fac parte din realitate, dar si lucrurile pe care uneori incerci sa le ignori. De aici si arta foto-jurnalismului, cea de a exprima realitatea. Si in general o fotografie reusita trebuie sa aiba o poveste in spate, dar foto-jurnalismul merge un pas mai departe, infatisand realitatea unei societati, a unor transformari.

Tot din categoria fotografilor romani care fac fotografii de acelasi nivel e si Sorin Onisor, ale care albume foto te fac de foarte multe ori sa visezi cu ochii deschisi. Printre lucrurile pe care mi-ar place sa le fac in viata asta, ar fi si ca la un moment dat vreme de un an de zile sa cutreier Romania in lung si-n lat, prin locuri mai mult sau mai putin idilice, si sa incerc sa fac si eu ceva de genul asta. Mi s-ar parea mai grea dar in acealasi timp si fascinanta partea de comunicare cu oamenii, sa vorbesti cu ei, sa le afli povestea si sa o infatisezi. Si sincer cred ca as putea sa fac chestia asta.

Despre hotarare

Mi se pare ca de foarte multe ori nu ne dam seama cat de norocosi suntem, si mereu gasim motive pentru a fi nemultumiti, ba ca te doare un genunchi, ba ca muntele e prea departe, ba ca iar se anunta vreme urata. Pana la urma cred ca am fi mult mai castigati daca am incerca sa ne descurcam cu ce avem, si sa ne planuim urmatoarea aventura.



Karen Darke Promo video from Andy Kirkpatrick on Vimeo.

Pe stadion

O scena interesanta pe care am vazut-o in seara asta cand am fost pe stadion pentru dezmortirea de seara. Ajung pe inserat, mai era ceva lume care alerga, incerc si eu fara success sa fac ceva intervale dar imi dau seama ca nu e ce mai potrivita seara pentru asa ceva si renunt dupa interval si jumatate. 

In schimb vad cativa nenici care alergau desculti pe iarba din centrul stadionului, chestie care parea destul de fun, astfel incat pana la urma salvez seara cu cateva sprint-uri facute descult pe iarba. Chiar placuta senzatia de a alerga descult pe gazon, mi-a placut si trebuie repetata.

In schimb pe langa populatia de alergatori era si un mosulica pe la 60 de ani care se antrena la aruncarea sulitei (fara prea mult talent si success, dar macar omul incerca). Oricum reusea sa arunce sulita pana la jumatatea terenului, dar mixul de oameni care alearga si un nenica care exersa aruncarea sulitei nu mi se parea foarte fericit, dar cum oricum alergai in jurul terenului si nu pe teren nu era nici o problema.

Mai trec 10 minute, si apare mosulica numarul 2, cam 70 de ani, cu bete de nordic walking, care se apuca sa faca ture de-a latul terenului, fix cam pe unde ar fi ajuns in cel mai fericit caz sulita primului mos. Sincer omul ori nu statea bine cu dioptriile, ori calculase foarte bine capacitatile de aruncator ale primului, ori nu mai avea rabdare sa-l caute moartea acasa. Pana la urma mosulica cu sulita se sesizeaza si vine si ii prezinta celui de-al doilea dilema in care se aflau, dupa care mosulica sinucigas incepe sa patruleze de-a latul terenului cu 10 metri mai departe. Pana la urma nenica cu sulita renunta, fiind oricum pe la sfarsitul antrenamentului.

Lasand gluma la o parte mi se pare foarte tare cand vad oamenii de varsta a 3-a practicand o groaza de sporturi pe aici. Totusi raportat procentual la restul populatiei nu sunt extrem de multi, dar sunt mult mai multi decat in Romania, adica probabil aici cal 10-15 la suta din populatie practica un sport in mod regulat (chestie care inseamna in acelasi timp ca 85-90 la suta nu fac asta), dar cei 10-15 la suta sunt de multe ori mai multi decat cei 1-2 la suta din Romania.

Berzei oarbe...

Cand am ajuns in urma cu o luna in Berlin orasul era un mare necunoscut pentur noi. Practic nu mai fusesem niciodata pana acum in oras, nu stiam cu ce se mananca, iar cu 2 saptamani inainte de a veni a trebuit sa alegem intre doua apartamente casa  pentru urmatoarele cateva luni, si am ales in momentul respectiv varianta care era cea mai aproape de munca.

Si acum de ce barza oarba, in primul rand pentru ca habar n-aveam cum arata, cum e organizat orasul, cum arata cartierele inainte de a veni aici, si pentru ca totusi s-au potrivit destul de multe chestii care se potrivesc cu continuarea proverbului. S-a intamplat ca inainte de a veni eu sa plece din firma unul dintre angajati, si ca acesta sa fie de acord sa preiau eu chiria vreme de 3 luni, si s-am intamplat ca apartamentul respectiv sa fie pozitionat absolut pentru activitatile noastre obisnuite.

Pana acum nu cred ca am mai stat niciodata atat de aproape de munca, practic distanta dintre blocul de apartamente si munca e de 100m, plus sau minus cativa metri. E intr-un fel atat de ridicol de aproape, incat aproape de fiecare data cand fac cei 100m ma gandesc sa ma bucur cat de durata drumului pana la munca. Iar chestia asta se traduce in destul de mult timp castigat in fiecare zi, timp pe care pot sa-l dedic altor activitati.

Si acum despre activitati, problema cea mai mare cu Berlin-ul e ca nu are nici un munte aproape, in schimb are destul de multe paduri si de lacuri. Din nou cu continuarea proverbului, s-a nimerit ca apartamentul gasit sa fie aproape de cea mai mare si mai frumoasa padure din berlin, Grunewald-ul, prin care poti sa ratacesti de voie sau de nevoie cu orele, si de cateva lacuri faine, Wannsee si Teufelsee. In Grunewald oamenii au strans dupa al doilea razboi mondial tot ce inseamna daramatura irecuperabila, ridicand un fel de deal de 70m pe care au construit un radar pentru a-i spiona pe vecinii est-germani. Astazi e complet reconditionat si acoperit de padure, si are inclusiv cateva trasee de downhill/mtb pe el, trasee care se preteaza foarte bine si la alergat la deal si la vale.

Prin padure, in drum spre lac si spre inot.

La locul de scaldat.

Tot aproape de TeufelsBerg (muntele diavolului), oamenii de la DAV au turnat anii trecuti si un fel de set de turnete de ciment ce seamana destul de mult cu stanca de la costila, pe care sunt o multitudine de trasee de catarat, suficient cat sa te tina ocupat cateva luni, ceva de genul asta e si in Potsdamm, pe o structura ceva mai inalta.

Pentru a completa triada, saptamanile trecute am descoperit si un stadion care e cam la un kilometru de apartament, stadion complet pustiu si deschis publicului larg, pe care o sa incerc sa-l folosesc lunile urmatoare pentru  a incerca sa devin mai rapid pe plat. Si chestia uimitoare e ca la cat de mare e Berlin-ul ca suprafata, toate chestiile astea s-au nimerit sa fie la distanta de maxim 25 de minute de mers pe bicla (stadionul si padurea sunt la 5, cataratul la 15, doar Wannsee-ul e ceva mai departe).

La stadion.

Si aproape in fiecare seara vine intrebarea, ce facem in seara asta, mergem la alergat?, la inot?, la catarat? la bicicleta?

Olympia

Urmeaza o postare in ton cu inceputul olimpiadei. De data aceasta olimpiada ne-a prins pe taramuri straine, cu ceva mai mult timp liber ca de obicei, si fara diferenta de fus orar de la olimpiadele trecute, astfel incat in ultimele zile ne-am tot uitat seara la rezumate si la transmisiuni live de pe televiziunile germane. Din pacate oamenii transmit in primul rand competitii la care au si ei participanti, astfel incat spre exemplu ieri seara nu am avut unde sa urmarim transmisiunea calificarilor de la gimnastica feminin.

Nu pot sa zic ca sunt un mare fan al transimisiunilor sportive, si in general prefer sa fac sport decat sa ma uit la oameni cum fac sport. Olimpiada e in schimb ceva special totusi, si este intr-un fel competitia suprema. Probabil pentru un atlet ordinea ar fi urmatoarea, podiumurile la nationale, podiumurile la europene, podiumurile la mondiale, podiumurile la olimpiada. Pe undeva printre astea sunt si participarile la fiecare dintre ele, si doar sa participi la o olimipiada e probabil o experienta extraordinara. Practic esti acolo impreuna cu cei mai buni din generatia ta. Iar participarea la o finala, sau la un meci in care lupti pentru o medalie, privit ca ansamblu intregii pregatiri pentru a ajunge aici, e probabil unul din cele mai importante momente din viata unui sportiv. Iar concentrarea care trebuie sa fie prezenta acolo in mintea fiecarui concurent, daruirea acelor momente si felul ii face pe atleti sa se ridice putin peste conditia umana.

Si de fiecare data cand un record olimpic sau mondial e impins putin mai in fata, imposibilul e invins inca odata. Si din nou aici e o suprapunere, intre limita atletului care e in momentul respectiv impinsa putin inainte, la fel ca si omului in general.

Iar momentele respective de daruire si de iscusinta sunt genial de privit, momente in care pentru cateva secunde  ceea ce fac atletii respectivi pare divin sau de pe alta lume. Si  pentru a vedea chestia asta nu trebuie sa fii un fin cunoscator al sporturilor respective, in general o simpla cunoastere a regulilor e absolut suficienta.

Initial am zis ca poate vad acum altfel lucrurile acum dupa ce in ultimii doi ani am mai tot participat la competitii de alergare prin Romania, dar privind in spate nu cred ca a avut vreo importanta. Imi amintesc si acum cum in 96' ma trezeam in mijlocul noptii pentru a vedea lucruri ce se intamplau la o jumatate de glob distanta, la un SPORT 2000 alb-negru. Poate in schimb acum am ajuns sa apreciez mai mult antrenamentul si dedicarea necesare pentru a ajunge acolo.

Si chiar e nevoie de foarte mult antrenament si de foarte multa munca, dar oare atunci cand faci ce iti place oare se mai poate numi munca? O intrebare care e pusa si in clipul urmator care e foarte bine facut.

Brooks, unquestionable British tradition

Un poster care e in spatele meu acum la biroul la care stau, o reclama foarte misto facuta de oamenii de la Brooks, cea mai tare chestie din toata fotografia fiind figura pe care o are vulpea. La un moment dat va trebui sa incerc si eu un Brooks pentru a vedea daca ma impac bine cu el...

Berlin - capitala teilor in floare.

Un pic mai multe poze aici.

Daca o sa fie o chestie care o sa ne ramana in minte dupa ani si ani despre contactul cu Berlin o sa fie mirosul puternic de tei pe care l-am intalnit in momentul in care am inceput sa ne plimbam cu bicicletele prin oras. Anul acesta am prins teii de doua ori, odata in Bucuresti, unde parca totusi s-au trecut cam repede, si inca odata aici unde i-am prins in floare.

Ce mi se pare ciudat e ca pe doi berlinezi pe care i-am intrebat cu se numesc teii in germana nu au stiut sa-mi zica, si nici vorba la ei de strans flori de tei pentru ceai. In rest timpul liber l-am impartit in ultima saptamana intre diverse activitati de genul alergat, bicicleta, inot, explorarea orasului, si vizitarea catorva muzee sau expozitii pe diverse teme.

Pana acum nu am vazut cum arata mijloacele lor de transport in comun, si probabil nici nu o sa vedem prea curand. In weekend am avut o tentativa de a vizita DHM (Deutsche Historisches Museum) pentru a vedea cam care e treaba cu poporul german si cu istoria lui, problema e ca in stilul nostru de vizita muzeele (respectiv de a citi cam toate informatiile care sunt prezentate, unele in germana, unele in engleza) nu am ajuns decat pana la razboiul de 30 de ani, acoperind aproximativ 30% din muzeu (partea dedicata istoriei moderne e mult mai intinsa decat partea dedicata istoriei vechi), asta in conditiile in care am petrecut 7 ore in muzeu, manati de ploaia de afara). Tot in ziua respectiva am trecut si pe la un monument dedicat victimelor holocaustului, in centrul berlinului, care are si o expozitie interesanta care ar cere probabil tot cam o zi pentru o parcurge.

Duminica am zis sa ma dam si din pedale si am plecat in cautarea zidului Berlinului, pe Mauerradweg, o traseu de bicicleta croit prin locurile pe unde a fost odata Zidul. Dupa 90 politica principala a fost ca zidul trebuie sa dispara, si a disparut aproape in totalitate, in afara de 4 mici ramasite. In schimb au ramas diferentele intre est si vest, care inca sunt vizibile dupa 22 de ani. A iesit o calatorie de cam 80-90 de kilometri, in care am inconjurat cam o treime din Berlin, prin zone cu blocuri comuniste, prin suburbii linistite, pe langa canale si prin paduri. Din ce am vazut pana acum zona care ne-a placut cel mai mult e tot zona in care stam acum, dar sunt si alte locuri interesante.

Si inot, mult inot si balaceala, am reusit sa o conving si pe mike sa iasa putin mai in larg, nu foarte mult, acolo cat sa ocoleasca cateva geamanduri fara a fi terifiata ca se va inota. Am reusit de cateva ori sa ne ratacim si sa ne invartim in cerc prin padurea de langa noi, dar am gasit pana la urma si calea cea mai usoara de a ajunge la lac. Daca o nimerim in cam 20 de minute suntem acolo, dar in primele iesiri de rataceala ne-a luat si o ora si ceva.

Relaxare la apus, la locul de scaldat care ne-a placut cel mai mult pana acum.

In jur de ora noua seara, lumina se stinge pe aici inca pe la 9:30-9:40.

Potzdamer platz cu acoperisul in zona de cort.

Din radacinile romane ale germanilor, care nu prea exista, totusi romanii au avut destul de multe orase sate/colonii in partea de sud-vest a germaniei.

Manufactura.

Die Neue Wache, noua straja, un monument inchinat tuturor victimelor razboiului.

Dupa gratii, o statui numita Mama cu  copil mort.

Monument dedicat victimelor holocaustului, un labirint ce simbolizeaza numarul victimelor.

Potzdamer platz, in oglinda apei.

Cubic.

Si am fost si noi o parte din asta, capitolul Romania.

Lumea, si o bucatica din ce a mai ramas din zid.

Complex socialist de relaxare.

Cautand adapost.

La mure.

Tot prin locuri pe unde a fost odata zidul

Pe langa canale

Sfarsit de zi, tot cu inot.

La plaja.

Sfarsit de zi.

Berlin, prima impresie

Cateva impresii ceva mai detaliate a scris Mihaela deja aici.

Totusi dintre toate lucrurile primele zile pentru mine in Berlin au venit cu o constatare destul de importanta. NU EU SUNT DEFECT, sau mai bine zis faptul ca in Bucuresti cateva zile pe saptamana ma trezeam in mijlocul noptii fara sa pot sa respir, si ca trebuia sa folosesc in mod regulat Ventolin-ul nu era din cauza mea, ci din cauza calitatii aerului din Bucuresti. Banuiam asta de dinainte, pentru ca in general la munte dupa o prima zi care era de obicei de curatare a plamanilor, dupa aceasta nu aveam nici un fel de probleme. La fel si la revenirea in Bucuresti, in general luni, marti si poate miercuri erau oarecum ok, pana cand se infundau si noi si de abia asteptau weekend-ul la munte pentru a fi din desfundati. Si in timp toate noptile in care nu poti dormi cum trebuie se aduna, sau mai bine zis se scad din calitatea vietii.

Acum dupa aproape o saptamana pot sa spun clar care era cauza, si ca un oras poate fi si altfel. Cred ca cele mai importante sunt doua chestii, pe de o parte ca ploua mult mai mult si nu e la fel de cald (cred ca de o saptamana incoace maxima e pe la 25 de grade), pe de alta parte faptul ca au MULT mai multe spatii verzi (la 1 km de noi e padure mai mare decat Baneasa, Comana si Snagov-ul la un loc, iar in centrul e un parc care cred ca e mai mare decat toate parcurile din Bucuresti ca suprafata), pe de alta parte faptul ca e mult mai degajat ca oras si mult mai multa lume merge pe bicla sau cu mijloacele de transport in comun in loc de masina.

In rest de fiecare data cand am iesit cu bicicleta prin Berlin pana acum (chestie ce s-a intamplat cam in toate zilele), Berlin-ul ne-a amintit cat de mare e. Si chiar e mare, mai degraba format din mai multe orasele care dea lungul timpului s-au unit intr-o singura metropola, pentru ca fata de alte capitale europene pe care le-am vazut pana acum chiar are o tenta mai clara de metropola decat doar de capitala. Si la fel din toate capitalele din Europa pe care le-am vizitat pana acum cred e un loc in care chiar e fain sa traiesti, cu o singura problema, si anume ca e departe de orice inseamna munte...

Un pic mai multe poze din primele zile aici si aici.

La un concert gratis in aer liber in centru Berlinului, ceva de Tschaikovsky.

Privirea patrunzatoare a reginei Prusiei de acum 2 secole.

Chilling, muzeul batran in spate.

Simbolul orasului.

Pe un aeroport dezafectat, transformat in parc/loc de agrement pentru oameni.

Decolare?

Padurea, in care e umitor de usor sa te pierzi.

Unul din lacuri.

Aproape complet pierduti, langa o casuta cocheta din mijlocul padurii.

Ajunsi in cele din urma la Wandsee (care e de fapt la 20 de minute de apartament daca nu te pierzi)

Iluminat stradal elegant.

Das Tor.

Balaceala de seara dupa munca/scoala.

Die Wandsee.

Construind ceva

Weekend-ul de dupa ecomarathon am fost acasa pe la parintii mei, si de data aceasta i-am si convins sa ne puna putin la treaba, astfel incat jumatate de zi am trebaluit impreuna cu tatal meu pe langa un viitor cotet pentru iepuri (noul gen de animal care va fi crescut de parintii mei). Cotetul e de fapt destinat viitorilor iepurasi, fiind deja alte 6 cotete deja populate cu 3 iepuri si 3 iepuroaice, unul dintre ei fiind un monument de cumintenie si de alintare, complet opus stereotipului de iepure fricos.

Inot pe balta

In engleza se numeste Open Water Swimming, traducerea libera in romana ar fi innotul in ape deschise. Si mi se pare ceva interesant la a fi in mijlocul unei ape, si sa te bazezi doar pe puterile tale pentru a nu te duce la fund si pentru a ajunge in partea cealalta.

Am fost vinerea trecuta la o balta din jurul Bucurestiului, care e suficient de curata si de mare pentru a putea sa te balacesti linistit. Am ajuns destul de tarziu, astfel incat in timp ce inotam aveam ca reper luat cu coada ochiului, de fiecare data cand respiram, un apus pe care mi-ar fi placut sa-l si fotografiez. Cam tarziu un momentul respectiv, cand eram in mijlocul baltii, dar pe de alta parte momentul inotului chiar a fost fain si probabil imaginea o voi tine minte mult timp de acum incolo.

La balta

Triathlonisti gata de actiune.

Si balta in sine.

Partea mai neplacuta a fost in schimb dupa inot, cand am avut un fel de reactie alergica ce s-a lasat cu tone de servetele consumate, si care s-a lasat domolita decat cu un claritine.